Marii
filozofi spun că aceia care nu cred în miracole nu sunt realişti.... Poate unii veţi crede că aşa e, poate
alţii vor dezaproba afirmaţia...dar un lucru e cert... nu te poţi minţi la
infinit că lucrurile neobişnuite, bune sau rele nu ţi s-au întâmplat şi
ţie.
Povestea
mea pare simplă ca ,,bună ziua!’’,
dar chiar şi aşa, adevărata frumuseţe stă în simplitate. În
urmă cu 18 ani urma să vin pe această lume, dar lucrurile nu au fost atât de
uşoare. Mama mea, aflând că e însărcinată, a fost nespus de fericită, având în
vedere că atât ea cât şi tatăl meu au hotărât să aibă un copil, numai că
datorită unor probleme medicale, ea a trebuit să stea în spital pe tot
parcursul sarcinii. Mi s-a
spus prin câte a trecut, de nopţile de febră continuă, de cât de slăbită
era, dar chiar şi aşa, tata îmi zicea mereu : ,, E o femeie puternică, a luptat întotdeauna până la capăt!’’ Adesea, şi când mă
privesc, ai mei mă tachinează, numindu-mă o minune...ceea ce contrazice starea mea, căci eu
nu m-am simţiti
niciodată ca o minune, nu până nu mi-am aflat povestea…
Astfel, fiind foarte bolnavă, mamei i s-a menţionat
faptul că la un moment dat va trebui să aleagă între viaţa ei şi a mea,
întrucât au intervenit complicaţii, dar mama a trăit mereu cu ideea că totul
are să fie bine, motiv pentru care îmi croşeta haine ca rezultat al încrederii
ei depline în mine şi în cineva acolo Sus care o iubea... Nu a dorit niciodată
să afle dacă aveam să fiu băiat sau fată, ci doar să fiu un copil sănătos. La 5
luni şi jumătate, s-a
format o comisie de medici cu scopul de a decide soarta cazului special, deoarece,
conform analizelor, reieşea faptul că sarcina era moartă, prin urmare, era
nevoie de o intervenţie chirurgicală urgentă pentru a salva mama. Minunea a
avut loc în momentul în care, doctorii, pregătiţi de a face operaţia, au constatat
cu stupoare că inima mea bătea, la o ultimă insistenţă a mamei. Nimeni nu ar fi
crezut că aşa ceva fusese posibil, că ei greşiseră după nenumărate teste, şi că
eu trăiam. De acolo cred că mi se trage şi acum faptul că sunt mai înceată, mai
molcomă. Cu toţii s-au
bucurat, însă etapa grea a urmat de abia la naştere, când,
mama a fost lăsată să nască singură, fără supraveghere din partea unui
specialist, fiindcă nimeni nu dorea să aibă de-a face cu un caz atât de special şi riscant
cum era cel al mamei.
Tata,
depăşit de situaţie a făcut tot ce i-a stat în putinţă şi a reuşit să-l convingă până la
urmă pe doctorul de serviciu din spital să se ocupe de caz. Acesta a acceptat,
dar numai pentru că mama îi reamintea foarte mult de fiica sa, care născuse
într-o dată de 13,
ziua mea de naştere.
În
momentul în care am dat piept cu lumea aceasta nouă, medicul, un bătrânel
simpatic, cu experienţă, a făcut pentru prima dată ceva ce nu făcuse în toţi
anii de muncă, şi anume să-mi
numere degetele ca să se convingă că sunt întreagă, căci nimeni nu se aşteptase
la un rezultat bun … Dar acolo eram… sănătoasă, ce-i drept cu unele complicaţii, însă
care în timp s-au vindecat.
Relatându-mi evenimentul, tata zicea: ,,Nu am crezut niciodată în Dumnezeu până să te fi născut tu...eram
un ateu convins, dar venirea ta pe lume a însemnat şi prima mea rugă, iar de
atunci mă rog în fiecare zi Lui!’’
Anii au trecut, şi la vârsta
de 7 ani, aşteptându-mi
bunica în gară, m-am întâlnit cu doctorul acela care o ajutase pe mama
atât de mult. Nu-mi
amintesc chipul lui, nici ceea ce a spus, fiind distrasă, dar la o
vârstă mai înaintată, părinţii mi-au mărturisit vorbele sale, pe care aş vrea să le
împărtăşesc cu voi :
,, Acea fetiţă e copilul pentru care nimeni nu garanta nimic?! Măi să fie...
e o minune, viaţa e o minune...’’
şi a plecat.
Nu demult l-am întâlnit din
nou, dar nici acum nu-mi
amintesc chipul lui…e straniu, dar cred că aşa e şi cu îngerii
păzitori...îi vezi cateodată, îi simţi, dar nu ţi poţi aminti....
Aşa, am crescut mare, şi-am
ajuns să mă simt ca o minune, dar nu în sensul acela de
îngâmfare, ci într-un
sens de recunoştinţă… pentru că eu n-aş fi existat niciodată fără ajutorul lui Dumnezeu,
fără toţi aceşti oameni cu spirit de sacrificiu, minuni în felul lor pentru
mine, motiv pentru care le mulţumesc tuturor.
Poate o să vi se pară o prostie, o
întâmplare exagerată, dar e un fapt real...rămâne la atitudinea voastră de
vreţi să credeţi sau nu în el. Uneori, e greu, toate problemele se adună pe
capul tău, dar totul face parte din viaţă, din această mare minune, la care mă
gândesc mereu, şi pe care o trăiesc ca şi când ar fi ultima clipă...căci acum
realizez mai bine norocul care mi s-a dat. … Nu am multe, material vorbind, dar mă declar
fericită să am asemenea persoane lângă mine... nu-mi trebuie nimic mai mult… de aceea, sper să aveţi şi
voi parte de ceea ce am eu în viaţă!
Diaconescu
Roxana, clasa a XII-a E
