POVESTEA UNUI NOU ÎNCEPUT

Încă de la o vârstă fragedă, familia m-a crescut în aşa manieră încât să cred în poveşti, în vise, în mine, însă cum treceau anii şi mă maturizam, toate acestea deveneau pentru mine nişte lucruri relative. Îmi plăcea să cred în ele, dar ezitam să gândesc că vreodată şi eu aş putea trăi o poveste fantastică cum numai în cărţi găseşti, dar iată că nu a fost aşa.
Firul poveştii mele a început la sfârşitul lunii mai a anului 2011. Nerăbdătoare la vacanţa ce bătea la uşă, îmi petreceam zilele gândind ce voi face atâtea zile şi visând ca fapte măreţe, extraordinare să se agaţe şi de destinul meu.
Profesoara mea de Geografie, Simona Savulov, mi-a sugerat în una din ore să particip la concursul ,,Acasă în Europa’’ organizat de europarlamentarul din Arad, Iosif Matula, în vederea protejării mediului înconjurător şi găsirea de noi alternative pentru economisirea energiei.
Premiul pentru redactarea unui eseu deosebit consta într-o excursie în capitala Belgiei, Bruxelles, chiar la Parlamentul European.
Fiind o adeptă a ecologiei, nu am ezitat nicio clipă, căci doream din suflet să transmit un mesaj. Premiul atât de atrăgător m-a impulsionat într-o oarecare măsură deşi trăiam din start cu impresia că nu o voi câştiga... mă mulţumeam să fi încercat şi că ideile mele vor fi fost măcar o dată citite de cineva.
Viaţa s-a dovedit altfel şi de îndată ce am trimis eseul, în ultima zi menţionată în regulament, am aflat că sunt câştigătoare. Nimeni nu o să poată şti câtă bucurie am simţit în suflet, nu numai pentru că gândurilor mele le-a fost dată atenţie, dar că şi aveam să fiu premiată pentru ele. Trei luni de zile, gândul mi-a fost acolo şi pe data de 6 septembrie, la ora 5 dimineaţa, povestea mea a început treptat să se scrie. Alături de alţi treisprezece participanţi adolescenţi de la diverse competiţii, respectiv: Negru Tania, Suciu Răzvan, Iovescu Raul, Rus Mihai, Nedelea Ionela,Toth Eniko, Popa Laura, Csernus Ramona,Pop Iasmina, Baul Bianca, Jivan Florin şi Oies Cristian, priveam somnoroasă la răsăritul ce avea să-mi marcheze amintirile de tânără în devenire. Însoţiţi de Varga Glad, de directorul grupului de la şcoala din Chişinău Criş, Miron Dumitru şi de fotograful nostru Vasile Sărăndan, am păşit sfioşi spre o călătorie extraordinară.
Urcându-ne în microbuz, ne-am detaşat de sfială şi încetul cu încetul am făcut cunoştinţă, ba chiar mai mult, am sfârşit prin a deveni o familie. Soarele cu ale sale suliţe de lumină pătrudea pe ferestre ţinându-ne treji şi ghidându-ne drumul. Am făcut diverse pauze prin Ungaria, Austria, Germania, ne-am distrat, am glumit, iar ochii nu puteam să ni luăm de la peisajele pierdute pe câmpuri, de la mănăstirile ascunse ca nişte ciuperci pe alocuri sau de la magnificele mori de vânt, care ne şi dezvăluiam deja în faţa ochilor celebra bătălie a lui Don Quitejote.
Prima oprire a fost în Frankfurt, Germania, unde am putut să ne revenim, să ne odihnim după oboseala acumulată şi să ne pregătim pentru următoarea zi. Stropi mărunţi de apă cădeau din cerul plumburiu, prelingându-se pe chipurile noastre entuziaste şi câteva ore mai târziu, Bruxelles-ul, capitala europeană ne aştepta cu braţele deschise. Împărţită între valoni şi flamanzi, aceasta deşi unitară era despărţită în mod paradoxal de conflicte naţionaliste şi politice. Zgârie-nori, clădiri impunătoare moderne sau vechi, ne tăiau răsuflarea şi ne fascinau încontinuu.
Cazaţi la hotelul Windsor, în Bruxelles, am fost invitaţi la un tur al oraşului cu scopul vizitării unora dintre cele mai apreciate simboluri ale Belgiei. Experienţa s-a dovedit inefabilă în momentul zăririi bazilicii Sacré-Coeur, văzută chiar şi de pe Lună, a superbului castel Château Roi de la Laeken ( după denumirea lacurilor din apropiere) cu ale sale porţi ramificate care se deschid doar de câteva ori pe an , a turnurilor japoneze , a Bursei şi a Mănăstirii Notrê-Dame de Saublon, iar Atomium-ul, celebra reprezentare a atomului de fier în 137 de miliarde de ori ne-a fascinat, făcându-ne să ne întrebăm dacă e reală sau nu. Cântărind în jur de 24.000 de tone, Atomium-ul a luat formă în 1958, iar rolul său era acela de a ilustra mai degrabă statele unite ca-n-tr-un atom de fier.
Vremea răcoroasă ne-a condus mai departe, spre înserat la restaurantul Mamma Roma, loc care ne-a ajutat să-l cunoştem pe domnul europarlamentar, Iosif Matula şi pe asistenţii acestuia: Raluca Creţu, Laurenţiu Gavra, Oana Moldovean şi Kate, adevărate ajutoare care oricând ar fi fost dispuşi să ne fie de folos.
Următoarea zi ne-a fost rezervată vizitării exlusive a Parlamentului European, a Sălii de Plen, a biroului domnului Matula şi chiar am avut ocazia să participăm la o conferinţă într-o sală cu o masă rotundă şi să vizualizăm o prezentare pentru cunoaşterea mai în detaliu a organelor parlamentare alături de modul în care sunt adoptate sau respinse legile. Inima îmi tresălta de emoţie, palmele îmi deveneau reci, însă am îndrăznit să particip cu câteva întrebări şi să-mi aud vocea într-un loc atât de important. Pentru prima dată, simţeam că vocea mea e vocea unui popor şi că orice greşeală se putea sonda cu un conflict important, astfel, am realizat gravitatea de a munci într-un asemenea loc. După cum mărturisea şi iluministul Kant... e nevoie de educaţie pentru ca oamenii să fie oameni, însă eu consider că e nevoie şi de dăruire şi credinţă, altminteri munca lor e ca o pânză de păianjen, unică, dar nu foarte valoroasă, fapt pe care domnul Matula şi asisţenţii săi l-au respectat cu desăvârşire, punând în toate acţiunile lor mult suflet.
Vizita s-a ales şi cu nişte materiale promoţionale şi o masă la cantina europarlamentară, imensă şi plină de bunătăţi de toate felurile ce-ţi făceau cu ochiul.
Mica Europă, parcul monumentelor în miniatură ale Europei ne-a surprins şi pe ploaie cu acurateţea şi bogăţiile naturale, aducându-ne faţă-n-faţă cu Castelul Mogoşoaia, simbolul României. Cu un simţ patriotic în suflete am pornit imnul şi ne-am simţit mândri de naţionalitatea noastră şi de muzicalitatea versurilor ce ne vrăjeau, amintindu-ne de plaiurile natale, căci România e un adevărat diamant care trebuie şlefuit şi după cum afirma domnul Matula, ,,nu trebuie părăsită, ci valorificată’’, ca puterea de a găsi soluţii să ne transforme în cetăţeni mai buni.
Grand Place, celebra piaţă din Bruxelles portretiza în mod armonios atmosfera veche a istoriei, cu arhitectura gotică, ilustră,  unele clădiri datând încă din secolul al XIII-lea.
Manneken-Pis, statuia simbolică a unui băiat făcându-şi nevoile de pe strada Evenue aducea cu sine trei legende, printre care cea mai răspândită fiind aceea a unui băieţel care a oprit declanşarea unui incendiu al oraşului prin faptul că s-a uşurat la timp şi a stins focul.
Străzile înguste, cosmopolitane, mirosul dulce al prăjiturilor şi diverselor preparate ne-au încântat tuturor simţurile şi ne-au vrăjit.
Am vizitat şi ciocolateria ,,Planet Chocolat’’, ocazie prin care am descoperit cum boabele de cacao erau folosite de azteci ca monedă, cum au fost transformate în ciocolată şi cum în Belgia, conceptul a fost rafinat, astăzi ţara deţinând recordul mondial la această categorie, la bere şi la fabricarea cartofilor prăjiţi, mâncarea tradiţională.Cea mai bună parte a fost că am reuşit să şi luăm parte la prepararea delicateselor ca nişte adevăraţi maeştrii.
Cina am luat-o la restaurantul Raphael, într-un cadru rustic şi pe urmă, dis-de-dimineaţă, ne-am pornit spre casă, spunându-le cu greu la revedere noilor prieteni şi locurilor.
Înnoptând încă o dată în Frankfurt, ne-am lăsat duşi de magia şi atracţiile sale, cu inima şi ochii încărcaţi de lumină.
Ajunşi acasă, cu plase întregi de cumpărături, suveniruri, ne-am salutat şi ne-am îndreptat privirile înspre cer...căci povestea noastră fusese scrisă deja pe colile infinite ale cerului... Cu nostalgie în inimă... am purtat în mine satisfacţia de a fi înfăputit deja ceva pentru ţara mea... poate prea puţin în concepţia altora... dar n-am pierdut nimic şi mă simt mândră că am avut această şansă, motiv pentru care mulţumesc tuturor celor care au dus la împlinire şi povestea mea!


Diaconescu Roxana-Petronela
                        Clasa a XI-a E
    Colegiul Naţional ,,Vasile Goldiş’’ Arad

VISUL UNEI VACANŢE DE VARĂ

Visele se nasc din orice, dintr-o întâmplare, dintr-un sentiment abstract sau real şi există ca dovadă a inefabilului în viaţa nostră.
Întrebarea a fost şi va rămâne în continuare:  Cât anume durează un vis?!
Răspunsul e simplu...el durează cât vrem noi să dureze!
Acum e momentul să vă povestesc unul din cele mai frumoase vise avute de mine, mai degrabă, o vacanţă ca un vis, petrecută nicăieri altundeva decât pe Insula Feacilor, Corfu. Numele Corfu provine dintr-o legendă străveche despre nimfa Corfu, fiica râului Asopos şi iubita zeului Poseidon. Legenda arată că nimfa a fost adusă de Poseidon pe insula care astăzi îi poartă numele, iar din dragostea lor a apărut Feacas, străbunul feacilor, şi de aceea, aceasta e cunoscută drept ,,insula feacilor’’. Corfioţii o rostesc pe buze cu denumirea de ,,Kerkyra’’, însă cred că niciun nume nu poate descriere bogăţiile acestui mic paradis situat la limita nordică a Mării Ionice, la intrarea în Adriatică.
Astfel, visul meu a început chiar la câteva zile după încheierea anului şcolar, în iunie. Emoţionată, aşteptam cu nerăbdare să mă cufund în albastrul mistic, antic şi clar al apelor, în timp ce observam pe fereastra autocarului cu ochi mari de copil, lanţuri muntoase piramidale de un verde smarandiu. Drumul lung, dar spectaculos nu m-a lăsat să adorm o clipă, căci pretutindeni mă uitam, simţeam cum un basm prinde contur, incluzându-mă şi pe mine ca un spectator nevăzut.
Ajunsă cu familia în minunata Grecie, am luat feribotul şi ne-am îndreptat spre insula Corfu. Valuri molatice, şoapte ale mării adânci, se izbeau cutremurător de vas, lăsând dâre albe de spumă şi o simfonie de sunete, unde natura este primadonă.
Kerkyra ne-a primit cu braţele deschise, înaintându-şi cetăţile şi fortăreţele vechi şi noi, martori inexpugnabili ai timpului efemer,iar ghidul ne-a condus la hoteluri. Cazaţi în una din cele mai superbe zone ale insulei, Paleokastritsa, priveliştea angelică mă absorbea şi mă ademenea. Golfurile pure, cristaline şi calme zăceau visătoare, înghiţind uriaşe dealuri de verdeaţă virgină, şi adăpostind renumiţii măslini. Plaja aurie, cu mici pietre, aştepta asemeni unei sirene sărutarea apei venită de undeva unde zarea se uneşte cu cerul, cunoscut şi ca povara titanului Atlas. Soarele puternic nu se sfia să-şi descopere vălul diafan de nori, pentru a hipnotiza pe bună dreptate fiinţele cu a sa cascadă de lumină. Uimită de tot ceea ce simţurile mele puteau percepe ,credeam că plutesc pierdută pe un petec de rai.
Oriunde mergeai, cetăţenii te întâmpinau cu un surâs de bunăvoinţă deşi erau afectaţi de criză, căci optimismul  şi generozitatea lor, mi-a mărturisit un corfiot ,,,sunt armele lor cele mai de preţ’’ ,pentru a se face plăcuţi tuturor. Dar vacanţa mea în Corfu nu a fost lipsită de un tur prin capitala acestuia, Corfu Town, împărţită în patru puncte cardinale, corespunzând fiecărui popor care şi-a pus amprenta asupra ei de-a lungul secolelor şi anume: italienilor, francezilor, nemţilor şi englezilor.
Primul obiectiv turistic care te întâmpina era o clădire impunătoare, Muzeul Asiatic, întrucât şi aceştia au avut un impac asupra acestor meleaguri , pe urmă, îngrijitul teren de criket creat de englezi şi bulevardul Liston, care în franceză presupune o promenadă. Diverse tipuri de arhitectură, renascentistă, veneţiană, franceză, se îmbinau armonios printre străduţele înguste care duceau spre Mănăstirea unde îşi avea moaştele Sfântul Spiridon, ocrotitorul spiritual al insulei. Se spune despre acesta că merge pretutindeni pe insulă unde oamenii au nevoie de ajutorul lor şi înfăptuieşte minuni, de aceea, papuceii care se află în racla sa cu moaşte sunt mereu uzaţi şi trebuie înlocuiţi, datorită drumurilor Sfântului, astfel turiştilor li se dă o mostră din încălţările sale într-un plic minuscul spre protejarea acestora de rele, acestea având denumirea de ,,papuceii Sfântului Spiridon’’.
În continuare, am fost invitaţi să vizităm Capul Kanoni care în greacă înseamnă ,,tun’’, datorită aşezării sale specifice şi a unui tun situat în apropiere, simbol al bătăliilor din trecut. De asemenea, Mănăstirea Vlaherna, un lăcaş mic, înconjurat de ape dăinuia pustie peste împrejurimi, deoarece în interiorul ei nu se oficiau slujbe pe motivul zgomotelor produse de avioane. Superb amplasată, ea privea nostalgică spre mica insulă, Pontikonisi, cunoscută şi ca insula Şoarecelui, după numele preluat din greacă. Povestea ei arată că celebrul navigator şi luptător din războiul troian, Ulise, blestemat de Poseidon spre a-şi mai vedea casa, Itaca,   i-a fost transformată nava în stânci, sau mai bine zis, în Pontikonisi.
Figuri mai recente care au marcat aceste meleaguri au fost şi Prinţesa Sissi şi Wilhem Cuceritorul, Kaiserul Germaniei naziste. Prinţesa a construit un palat, Achillionul, unde îşi avea reşedinţa de vară şi i l-a dedicat războinicului Ahile din Troia, fiindcă, în admiraţia ei profundă considera că se asemănau, ambii având un punt vital : Ahile, zona tendoanelor unde îi fusese înfiptă suliţa fatală şi Sissi viaţa sentimentală atât de controversată. Urcând scările impunătoare ale palatului am descoperit nenumărate obiecte rustice aparţinând prinţesei şi grădinile dedicate lui Ahile, printre care şi cea numită ,, Ahile muribund’’, iar la ultimul etaj, îmbătaţi de exuperanţa florilor multicolorate , a mării din depărtare şi a atmosferei istorice , privirea ne-a căzut asupra ,,Grădinei muzelor’’, ale cărei statui reprezenante ale artelor stăteau galante pe podea de marmură în formă de tablă de şah.
Ziua aceea s-a încheiat cu vizitarea Mănăstirii din Paleokastritsa, renumită pentru icoanele făcătoare de minuni, a celui mai înalt punct de pe insulă, Bella Vista, însemnând ,,privelişte frumoasă’’ şi cu o plimbare cu submarinul.
Sunt fericită să adaug că nemaipomenitul meu vis în Corfu s-a ales şi cu o croazieră până la insulele Paxi şi Antipaxi, unde apa  transparentă pare o himeră ispititoare. Aici e locul unde se crede că Poseidon ar fi ascuns-o pe iubita sa Amfitrita  pentru a o iubi. Alături, turiştii erau invitaţi la o sesiune  de înot în marea neasemuită şi pe urmă conduşi în portul Gaios, al căror veghetor consta în bărcile şi iahturile de diverse nuanţe, care ofereau decorului magnific pictat de Dumnezeu pe pământ un plus de strălucire.
Ca o roată mereu în mişcare, timpul m-a adus şi în pragul despărţirii de acest tărâm divin şi privind o ultimă dată spre mărgele de spumă ale apei, spre coroana de arbori a uriaşilor stâncoşi, spre zâmbetul prietenilor făcuţi acolo, am promis să mă întorc în viitor în Corfu spre a cinsti un pahar de kuam-kuat, băutura specifică, originară dintr-un fruct chinez, de culoare portocalie cu semenii şi de a planta un măslin conform tradiţiei.
Pentru o clipă am avut impresia că visul meu acolo s-a închieiat, dar nu era aşa... căci avea să dăinuie în mine pentru totdeauna sub forma unei amintiri!

Diaconescu Roxana
Clasa a XI-a E
Colegiul Naţional ,,Vasile Goldiş’’ Arad