Romanul lui Papini este unul care
descrie viata spirituala a unui barbat, a unui geniu, a insasi autorului. Romanul
incepe din copilarie si se termina pe la varsta de 40 de ani.
De mic, personajul principal (Papini),
isi da seama ca este un copil diferit, retras, timid care isi gaseste confortul
in carti. Prin carti isi creaza propriul univers si neaga realitatea, cititul
ajunge o obsesie si face mari sacrificii economice pentru a putea sa isi cumpere carti, hartie si cerneala. Obsesia il duce atat de departe incat fura bani de
la parinti doar pentru carti. Respirand, mancand, traind literatura, creste
visand sa cunosca totul, Absolutul, Perfectul, sa duca omul de la ce crede el a
fi imperfectiune la conditia de semi-zeu.
La maturitate infrangerile se aduna,
prea putine reusite il coplesesc. Devine un om cunoscut, un geniu cum spune
lumea, insa el se cunoaste si este inspaimantat de lipsurile lui. Se departeaza tot mai mult de
realitate, spune ca scopul lui este sa duca omenirea spre marire, dar ajunge sa
urasca oamenii, sa-l dezguste prezenta lor, sa se creada superior. Singur
si zdrobit rataceste, fara un scop anume. Se
imbolnaveste, aproape orbeste, iar cand se uita cu teama la moarte isi da seama
ca nu e gata, nu e pregatit sa moara, ca viata merita traita, cu toate mizerile
ei. Consider ca titlul este eronat, trebuia sa se numeasca un om aproape
sfarsit.
Editia citita de mine
este de la Polirom si are 236 de pagini. Spre deosebire de Alchimistul, toate
paginile au avut rostul lor, toate capitolele au fost bine stranse intre ele,
au avut un citat pe o pagina dar nu mi-au dat impresia de risipa, impresie care
mi-a fost lasata de Alchimistul.
Modul de expunere al autorului mi-a
placut foarte mult, scria astfel incat cititorul sa ii poate auzi vocea. Este
greu de explicat, dar este un mod unic, pe care l-am intalnit la foarte putini
autori, de parca citind auzi glasul autorului care vorbeste cu tine
direct ca un prieten sau un dusman, intr-un dialog aprins simtindu-i prezenta
continuu.
Cea ce m-a atras cel mai mult la acest
roman au fost similaritatile dintre mine si autor. In ultimele luni, am bajbait
in obscuritatea de labirint a sufletului meu, am urmat un drum ce am crezut ca
este al meu, dar era doar umbra sufletului meu reflectata de un soare
rece. M-am straduit sa vad zarea, si nu am observat realitatea ce statea
langa mine. Aceasta carte putea prea bine sa devina si autobiografia mea, dar
din fericire nu va deveni. Doar pentru ca cineva s-a impiedicat si si-a pierdut
calea nu inseamna ca si-a pierdut-o pentru totdeauna. Eu am ratacit cateva
luni, Papini cativa zeci ani. Daca se poate sa ai o legatura cu o fiinta pe care
nu ai intalnit-o dar o cunosti, la zeci de ani departare, eu o am cu autorul. Citind
cartea, il compatimeam, alteori il uram, uneori il aprobam, alteori nu il
intelegeam.
Atunci de ce nu am devenit ca el, ce am
eu si el nu are. Simplu, un prieten adevarat, o familie care ma sustine,
indiferent ce fac. Papini s-a departat de oameni, crezandu-se superior, eu
iubesc oamenii si omenirea. Papini cauta perfectiunea, a fost un singuratic,
drum pe care era sa-l urmez, dar eu am un prieten adevarat care nu m-a parasit,
o familie care m-a sustinut, cand am inceput sa ma scufund. Am ajuns sa ma inec
in propriile mele idei. Filozofia e o otrava dulce, dar totusi ramane o otrava.
Incet imi gasesc drumul. Cu ajutorul celor dragi si cu vointa nimic nu e
imposibil. Daca aveti pe cineva drag, o mama, un tata, o sora, un frate, o
prietena, un prieten la care tineti, oricat de ocupat ati fi , sunati-i,
dati-le un telefon, spuneti-le multumesc. Ce mult inseamna fiecare gest mic! Intr-o
lume brazdata de razboaie, orgoliu,ura, vanitate si lacomie doar dragostea,
prietenia si credinta ne dau puterea de a vedea peste mizerile vietii si a
vedea cat de minutata este viata si cum trebuie traita in prezent alaturi de
cei dragi. Pe trecut si pe viitor nu avem control, dar prin prezent punem
contrui viitorul, fara sa uitam trecutul.
Incepand din aceasta recenzie am sa introduc citatul (citatele) preferate:“Sint suspendat intre
cer si pamant, prea greoi ca sa ma inalt spre stele si prea eteric, ca sa
scormonesc in noroi” ( un citat pe care
l-am putut folosi ca al meu pentru o perioada); “ ori un taran ori Dante
– ceilalti, cu totii la o parte! “
In concluzie o carte destul de grea, nu
as recomanda-o nimanui care nu are cateva notiuni de filozofie si nici celor
slabi de inger. Totusi o carte perfecta pentru pesimisti si o carte pentru cei
care doresc un happy-ending in orice, chiar daca finalul nu e chiar “happy” e
foarte fericit fata de restul cartii.
Jurje Adrian (clasa a XII - a C)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu