Interviu cu d-nul prof. Gabriel Iazbinscky

1. Cum aţi devenit profesor de Educaţie Fizică? E o poveste lungă şi nu aş vrea ca întregul număr al acestei reviste să fie monopolizat de povestirea mea. Foarte pe scurt aş putea spune că în urma absolvirii liceului am început munca, forţat de împrejurări fiind, la Uzina de Vagoane Arad unde după o scurtă perioadă de timp mi-am dat seama că nu este tocmai locul de muncă pe care mi-l doream de la viaţă. Mi s-a dat o şansă în momentul în care s-a înfiinţat Facultatea de Educaţie Fizică din Arad. Am absolvit cursurile acestei facultăţi şi iată-mă! De opt ani sunt la catedră (interviu luat în 2005) şi practic această meserie cu mult drag pentru că, poate, mai presus de orice îmi place să mă ocup de copii.

2. De ce această înclinaţie? De ce nu am devenit profesor de matematică, limbi străine sau română? După patrusprezece ani de activitate sportivă îmi era destul de greu să aleg un alt domeniu de activitate. Am fost şi voi fi un mare pasionat al sportului în general şi un mare susţinător al ideii vechilor latini: „mens sana in corpore sano”!

3. Cum v-a schimbat viaţa după ce aţi devenit cadru didactic? Viaţa mea nu s-a schimbat radical după ce am devenit cadru didactic pentru că ulterior mi-am dat seama că sunt sortit pentru această profesie.

4. V-aţi ataşat de copii în calitate de diriginte? Orice fel de om ar fi el, dirigintele, se ataşează de elevii din clasă, fiecare în felul lui. Imprimă clasei o imagine, o imagine care este copia fidelă a lui. Mie îmi place să fim prieteni în afara şcolii, dar în băncile şcolii trebuie să predomine acea relaţie de profesor elev. Dacă există respectul reciproc relaţia este perfectă. În momentul de faţă cu clasa mea relaţia, spun eu, este bună chiar dacă uneori mai ies şi scântei. Dacă vom rămâne la fel de cuminţi şi în anii următori, cu siguranţă, clasa a VI-a A va fi una de invidiat cu rezultate bune atât la învăţătură cât şi în alte domenii.

5. Cum credeţi că vă privesc elevii? Dacă adunam şi eu voturi pentru concursul profesorul anului cu siguranţă nu câştigam concursul pentru că părerile sunt împărţite. Faptul că uneori îi cert pe elevi pentru nepurtarea uniformei, pentru fumat şi pentru alte năzbâtii înclină balanţa spre un vot negativ, dar cu siguranţă sunt şi elevi care apreciază munca mea.

6. Nu credeţi că elevii liceului nostru merită mai mult atenţie şi în plan sportiv? Cu siguranţă că merită, dar cum condiţiile oferite sunt cam vitrege în liceul nostru nu ne putem aştepta la rezultate răsunătoare. Sporturile de echipă, în afară de fotbal, se practică în sală, iar condiţiile în care noi, iarna, petrecem şase luni în sălile improvizate, şansele unei reuşite şi implicit a unei satisfacţii în plan sportiv sunt foarte mici.

7. Un cuvânt de încheiere şi un sfat pentru elevii liceului nostru. Nu aş dori să dau sfaturi nimănui. Fiecare va trebui să înveţe pe propria lui piele ce înseamnă viaţa. Profesorul îndrumă doar, el nu poate lua locul unui părinte. Aş avea doar o rugăminte la elevii liceului. Să fie mândri că sunt „Goldişeni”, aşa cum sunt şi eu ca profesor, cu toate lucrurile bune şi rele care li se întâmplă în cei patru ani de studiu. Să lupte pentru culorile liceului şi pentru prestigiul acestuia pentru că doar prin luptă ei vor deveni puternici.

Interviu realizat de Diana Grigoraş şi Alexandru Barbură (X C), apărut în revista Lyceum, Nr. 30, Aprilie 2005.